Augmented reality

OK. Continutul de pana acum nu a mers pe aceasta linie. Asa ca am hotarat sa fac o noua categorie de post-uri. Altfel. Ca de wk.end asa…

Astazi ma voi opri asupra “augmented reality”, un concept pe care l-am intalnit ieri, la Mobile Marketing Conference.
Nu sunt cea mai in masura sa vorbesc despre asta. Eventual, este un punct de vedere.

Ce este augmented reality?
Augmented reality (AR) is a live, direct or indirect, view of a physical, real-world environment whose elements are augmented by computer-generated sensory input such as sound, video, graphics or GPS data. It is related to a more general concept called mediated reality, in which a view of reality is modified (possibly even diminished rather than augmented) by a computer. As a result, the technology functions by enhancing one’s current perception of reality. By contrast, virtual reality replaces the real world with a simulated one. (Sursa: Wikipedia)

Augmented reality este mai mult decat virtual reality. Este o extensie a acesteia, prin utilizarea tehnologiei.
Ceea ce mi-a atras atentia a fost utilizarea tehnologiei in campaniile de marketing. La inceput a parut… SF. Si asa si este. Cum este posibil ca, utilizand o simpla aplicatie pe telefonul mobil, prin citirea unei simple imagini, sa iti fie prezentate un numar atat de mare de date? Stiu, tehnic, orice este posibil. Stiu si faptul ca aceste aplicatii nu s-au nascut din “aer”. Sunt rezultatul dezvoltarilor anterioare, a unei succesiuni de aplicatii de tot soiul, capabile sa citeasca coduri din spatele unor imagini, sa interpreteze si sa redea continutul informational pe care isi doreste “marketer-ul” sa il transmita.

Si nu este doar atat. Este o extensie a unui simplu banner. A unei simple imagini. Dincolo de orice ar fi putut ea reprezenta in termeni “clasici”. Daca un banner outdoor era pana acum doar o imagine, si ne doream sa transmita un mesaj, acum, prin dezvoltarile tehnologice ea poate fi interpretata si transpusa, prin intermediult telefoanelor si al tabletelor, in filme de prezentare, cu tot soiul de informatii – augmented reality.

Pentru mine a fost una dintre cele mai interesante prezentari din ultima vreme, in materie de tehnologie, dezvoltari, noi canale de comunicare.
Sper in mai multe dezvoltari pe aceasta linie

The thing about…

… having someone around might be a treat. But as long as you don’t treat the other person with respect, as long as you take things for granted, at some point, the person standing next to you might actually notice it.

So here’s the thing… you might see yourself beautiful and think that you deserve only the best, but life usually shows us that it’s not the case, as beauty fades fast, and all you’re left with is your heart. And you might consider yourself smart, but that’s just a mere reflection of your own mind. Not the actual perception of people around you.

Yet, I have learned, along the years, that… you may not think of yourself much, but that’s ok. Others have a way of showing all your good sides. And letting you know how much you mean and how much you value. Even tho you might think it’s enough to consider yourself the smart and beautiful one, you still have to prove to the ones around you that you are worth their time, trust, energy.

This does not mean that it’s ok to think you are not smart and beautiful. The problem comes along when you consider to be the best, when it’s not the case. Or when you think so little of yourself that even the slightest bit of trust in your own mind is unacceptable.

So… I have to appreciate all the wonderful people in my life who have given me their best in order to trust my own mind, the ones who see the value or lack of value in the things I do or say. All in all, I appreciate an honest heart when I see one. It’s the best of mind soul and body.

Nobody is perfect even tho most people try to look that way. But what some may not understand is the fact that… beauty can only be found in all the little imperfections in our life, all the things that we might actually be trying to cover up.

As long as we don’t pretend to be some we are not, the true nature of ourselves will be enough for exactly the ones we should have around us.
There was a saying… “Tell me who your friends are, and I’ll tell you who you are.”
After all… we make our own choices when it comes to our friends and people around us… right?

Along the years… I am willing to.

Along the years, I have been called lots of things. Some may be true, some are just a mere image of what others think of themselves. The projection of faults onto others. Yet, some people see me in a certain way. The image of a distant reality. The simple facts. Thoughts running through ones mind without a certain origin. Coming from nowhere, going nowhere.

I’ve said this a few times till now, and I will say it again. I am no writer. I don’t expect people to read and maybe feel the words. I don’t expect a thing.
the simplest of things seems so far far away at times, that just going the distance looks like a life-long experience. Not having something in our life might mean at times that we don’t need that thing in order to have a normal course. Or… missing one thing makes us more focused on the real trip through life?

I’ve stated a few times that this is a place for my own thoughts. Yet, I turned to writing whenever I needed someone to talk to, be listened by, and did not get the attention. and its been a roller coaster. And it’s turning into an entire fun park, at times. Yet I find it… odd yet helpful to put a few words inhere, and maybe think that, even tho I am not wise, and i might not be saying anything enlightening, one who reads it might find at least some of it interesting, and read a bit of the old me.

So I set and waited. And thought having a place of my own, my corner of dreams, lost or stolen, existent even, fr some of them, might be of use to myself at least, in an attempt to travel through a lifetime of memories.

I know I don’t make much sense to most people coming my way. I am not planning on changing my way of being. Not planning on “implementing” some rule that says I am starting a new me from now on. That doesn’t work. I have become the person I am supposed to be. I am certain that there are a lot of things to be improved. But I am not willing to change myself, as a person. I am however willing to listen to only the ones who really care, filter their thoughts and maybe apply some of them.

Nu sunt… ce par a fi.

Nu sunt… ce par a fi.

Fiecare dintre noi are o parte pe care o pastreaza intr-un colt de suflet, intr-un colt de minte, intr-un colt. O bucata din viata lui pe care nu isi doreste sa o impartaseasca. Sau poate doar… nu a gasit persoana potrivita pentru a o impartasi. Poate ca increderea noastra in oameni este redusa. Poate ca in momentul in care ne deschidem, ne simtim atat de vulnerabili, ca nu putem decat sa ne dorim sa ne inchidem la loc, in coltul nostru. Asa cum eram odata. Astfel incat sa nu mai fim vulnerabili in fata nimanui.

Tentatia este mare…

Si apoi… ne vede cineva cu adevarat asa cum suntem?
Pentru unii, din dorinta de a duce la bun sfarsit planurile, imposibilitatea celor din jur de a-i citi este poate cea mai buna arma, cea mai buna aparare.

Astazi completez. Nu trebuie sa ma vezi. Nu trebuie sa imi acorzi atentie. Nu trebuie sa exist pentru nimeni, in nici o forma.
Sunt… ceea ce sunt. Rezultatul unei serii de evenimente. Raspunsul la o serie de intrebari. Si poate… O reactie la oamenii din jurul meu.

Mi s-a spus ca nu sunt activa ci reactiva.
Si imi sunt imputate o serie de elemente pe care eu nu mi le pot insusi.

Pot insa sa spun ca m-am schimbat. Ca om, ca mentalitate, ca orice. Am imbatranit, chiar daca nu sunt neaparat mai inteleapta. Nu sunt… ce par a fi.
Sunt mai mult, da. Dar pentru a descoperi acel “mai mult”… este nevoie de rabdare, si oameni care sa isi doreasca asta. Si carora sa le pot permite eu asta. Fara retineri.

Am devenit omul acela… de care poate imi era la un moment dat teama. Omul care se intreaba de multe ori daca este mintit fara urma de regret. Nu sunt… ce par a fi. Nu eu.

Mirajul…

De mult nu am mai avut senzatia ca ascult ceva real. De mult nu am mai simtit…

Adunam ganduri, sentimente, senzatii, frustrari uneori. Strangem totul intr-un suflet de om. Si nu lasam aproape pe nimeni sa se apropie de ceea ce este “al nostru”. De ceea ce am acumulat. Si… atunci cand lasam pe cineva sa ne “citeasca”… facem bine? Suntem cititi asa cum trebuie? Suntem intelesi?

Este realitate sau doar o iluzie?
Nu m-am mai gandit de mult la miraj. Mirajul propriului nostru suflet. Mirajul a ceea ce avem atat de aproape si totusi nu putem atinge. Mirajul a ceea ce ne este dat pentru o secunda, si apoi luat fara nici un fel de explicatie. Mirajul unei apropieri de suflet, a unei deschideri, si apoi indepartarea brusca.

De ce ma face asta sa ma gandesc la Rapirea din Serai… habar nu am. Dar imi schimba starea de spirit. Capata o nota usor poznasa. Poate si datorita copilariei.

Pe de alta parte, revenind la miraj, la fata morgana… am uitat poate, cat de efemera este aparitia si existenta ei. “One moment you’ve got it, the next moment you don’t.” Constructii din nisip uscat.

Si… poate cel mai dureror este ca ajungem la un punct in care nu mai conteaza asa de tare. Am obosit sa fim singurii care lupta. Si asa… imi amintesc de Paler…
“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.”

“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren …”

Si totusi… ne place mirajul

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/remember-me-josh-groban

Evenimente…

Un inceput de zi ciudat. Cu bune si cu rele. Cu intrebari stupide. Si poate fara sens. Si totusi, simtim.

Am uneori senzatia ca totul se prabuseste. Alteori, totul este atat de simplu.
Poate daca deschid ochii, toate vor fi mai clare. Sau daca voi inchide ochii, lucrurile vor fi mai simple.

Ma lovesc de oameni, intamplari, senzatii, de tot soiul de lucruri care nu ar trebui sa ma loveasca. Si ma intreb de ce ar trebui sa imi pese. De ce trebuie sa conteze toate lucrurile?

Aleg sa alerg

Nu intorc spatele oamenilor care conteaza. Intorc spatele elementelor care imi deranjeaza drumul. Drumul meu. Oameni, intamplari, toate elementele pe care le-am lasat sa ma indispuna, sa ma faca sa cred ca nu contez. Sa devin inexistenta.

Poate ca lacul meu de nuferi, cu mal la fund, nu ar trebui sa sperie pe nimeni. Si bagajul meu nu ar trebui sa fie o problema pentru nimeni. Si felul meu de a fi, cu bune si cu rele, nu are nimic de a face cu viata nimanui. doar cu a mea. Astfel ca… raman pe locul meu. Aleg sa alerg din calea lucrurilor care ma lovesc, spre lucruri care ne bucura.

Eu si… lacul meu de nuferi… ne potrivim.

Vei plange mult ori… vei zambi?

In mintea mea… :)

De curand… am citit ceva cu privire la crearea complexelor la copii. Si am realizat cat de important este sa ii dai incredere in fortele proprii unui copil. Unui copil care isi va forma personalitatea in functie de trairile copilariei. Unui copil care va deveni peste putin timp un om, plin de calitati si defecte. Copil care are nevoie de indrumare si pasi mici, de bunavointa si incredere.

In momentul in care perioada aceea se termina, drumul este faurit. Trecerea peste anumite lucruri din copilarie este grea. Poate fi “un salt” brusc, daca omul are o asemenea putere de intelegere si convingere ca drumul este cel bun. Poate fi un drum anevoios, plin de resentimente.

Am inceput la un moment dat sa scriu ceva despre copii. Suna cam asa:

“A rasarit o intrebare in mintea mea… Ne dorim copii care sa poata face ceea ce noi nu am reusit?
Ne dorim pe cineva pe care sa il putem forma, ghida in viata, sa faca ceea ce noi ne-am dorit mereu, dar nu am avut fie capacitatea, fie posibilitatea, fie…

Si ajung invariabil la intrebarea: Ce isi doreste “copilul”? Pentru ca despre asta vorbim, de fapt. Ce pasiuni, ce dorinte, ce… isi doreste el de fapt?
Il vom ghida in directia dorita de noi? Il vom ghida in directia dorita de el?

Ne dorim copilul, in sensul in care ne dorim afectiune. Ne dorim…
Decizii… Ganduri… Sentimente…”

Am lasat insa undeva in urma gandurile, si am uitat putin de ele, poate. Pana in momentul in care mi-au fost readuse in minte.
Nu am filtrat informatia. Nu am cenzurat gandurile.

Avem multe elemente care ne influenteaza cresterea si viata la maturitate. Ar fi mai usor sa stim o multime de lucruri la inceputul vietii, si nu la finalul acesteia. Acumulam informatie. Acumulam lucruri. Acumulam. Pe tot parcursul vietii.

Care este sensul? Bunastarea proprie? Cunoasterea noastra ca oameni? Unii ar numi asta egoism.

Intr-o incercare de a nu da o nota extrem de personala scrierii, evit, sau incerc sa evit exemplele din viata personala. Poate si pentru ca nu acesta este scopul. Poate pentru ca ele imi rasar in minte oricum. Poate pentru ca nu imi imaginez cine ar sta sa citeasca cuvintele insirate pe pagina, fara un sens neaparat, in afara de mine.

Nu scriu poezie. Nu incerc sa demonstrez nimic. Incerc poate sa imi explic mersul vietii, cursul firesc, cursul meu…

Monday morning… or… is it noon already?

Am inceput sa scriu. Si m-am oprit. Si am inceput din nou. Si din nou m-am oprit.
Fluxul de ganduri este unul ametitor uneori. Senzatia de apartenenta exista si dispare. Starea de nesiguranta este mereu prezenta.

Fara sa bag prea tare in seama toate gandurile care imi dau tarcoale, incerc sa ridic capul si sa nu las nimic sa imi strice zambetul ce sta ca o masca pe fata mea. Nu este real. Sau… este?

Nu are o importanta extraordinara faptul ca ne luptam cu demoni. Sunt demonii nostri. Nu intereseaza pe nimeni trairea noastra interioara, de fapt.

Si ne bucuram de mici lucruri. De gesturi. De atentia oamenilor la care tinem atat de mult… Si ni se lumineaza fata cand simtim ca suntem importanti. Si se prabuseste lumea sub picioarele noastre cand simtim ca nu contam.

Truth be told…

…I don’t have to care.
Truth be told, the fact that I let some people make me feel bad is entirely my fault.

Truth be told, It’s so so much easier being careless and heartless…

Without a care in this world, I pick up everything I’ve left behind, that was at some point good in my life, and start living for myself again. Selfish? Maybe. But who are you to judge me?

A best friend can tell you things you don’t want to tell yourself

This is what I found to be true. We don’t have the courage to admit things for ourselves. Yet, people who know us best and want the best for us will always be able to shout it all out, even if it hurts.
Yet again, if you say it like you see it, people might not like it. If you say exactly what is on your mind, in relation with someone else, the reaction might be extremely negative, and you might end up having to apologize (???).
But we still have to be truthful, to ourselves, to whatever makes us tick. And I am not going to tell anyone things just cause that’s what they need to hear.